Creația de poezie, respectiv interpretarea de poezie ca act de semnificare prin recurs la contemplație și reflecție se constituie într-o adevărată doctrină soteriologică, eliberatoare, devenirea nemaifiind resimțită ca tragică și umilitoare: „După ce le-ai mulțumit/ celor care te jigniseră,/ Ai ieșit în stradă.” Așa își începe Gabriel Dinu poezia cu care se deschide volumul său de debut, cu același titlu: Câinele cu ochii albaștri. Cititorul lui Gabriel Dinu este implicat într-o hermeneutică totală, o semioză nesfârșită fiindcă citindu-l,  îl interpretăm, așa cum el însuși interpretează un simbol, „câinele” de exemplu. Aparent simplu (după DEX: „mamifer carnivor domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc.”, p. 157), acest simbol al prietenului fidel în cea mai simplă accepțiune a oricărui copil/ matur care și-a dorit cel puțin o dată un asemenea prieten căruia să îi împărtășească necondiționat iubirea, să îi poată spune orice, care să îl poată accepta așa cum e, chiar fără reciprocitatea gesturilor, până să găsească un limbaj comun,se complică puțin. Asociind titlul cu motoul semnificativ ales „Celor pe care i-am căutat și nu m-au găsit, dar și celor pe care nu i-am căutat, dar m-au găsit!” putem spune că este vorba chiar despre o „reflexie complicată”. Este o „reflexie complicată” pentru că inversează raporturile dintre subiect și obiect, fiind în același timp și o refracție, sau mai degrabă le suprapune.

Poezia lui Gabriel Dinu din întreg volumul de debut Câinele cu ochii albaștri devine astfel alegoria drumului căutării neobosite a unui partener de dialog, fie el Prietenul, Iubita, Omul, Poetul, tot atâtea ipostaze ale Aproapelui și/ sau ale lui Dumnezeu.